Vă scriu și eu povestea lui Puchiniță, mai ales că acum v-ați și cunoscut, dar mai ales pentru că i-aș scrie povestea pe străzi, autostrăzi, pereți, pe suflete.
Sunt deja 11 ani de când sunt mămică, chiar dacă de pisicos mustăcios, pe numele lui Puchiniță. Mă gândesc că ar fi meritat un nume cu mai multă rezonanță pentru că s-a născut într-o bază militară din Târgoviște și s-a luptat să supraviețuiască până când fratele meu și colegii lui au avut acolo un antrenament tactic. Îi certa pe toți care treceau pe lângă mașina sub care își făcuse culcuș, asta până să-l vadă pe fratele meu. A ieșit curios și au împărțit o ciocolată Bountie. Peste noapte a dormit pe gâtul lui, iar a doua zi a ajuns direct în palmele mele, atât de mititel era. Acum, după un an de când i s-a declanșat hipertiroidismul, realizez că nu e o coincidență locul în care s-a născut, căci Puchiniță este un luptător și trage de el cât de mult poate ca să fie pe linia de plutire...doar ca să nu mă vadă plângând.
Deși sună a clișeu, Puchiniță mi-a salvat viața, mi-a dat un sens, acela pe care îl pierdusem în fața oamenilor. A apărut în viața mea la scurt timp după moartea iubitului meu și am simțit cumva că el mi l-a trimis ca să mă țină în viață. Și m-a ținut!
Acum, amândoi suntem încrezători, optimiști și recunoscători că v-am întâlnit. Mergem înainte cu încrederea că totul va fi bine.
PS: În poza în care suntem împreună, îmi torcea cu putere ca să trec mai ușor peste un episod de atac de panică destul de violent.